joi, 28 octombrie 2010

Am invatat

Am invatat...
Asta vroiati sa ma intrebati?
Ce am facut in ultimul timp?
Am invatat.
Am invatat sa ne ridicam in picioare.Ca o cadere nu e neaparat o tragedie.
Am invatat sa asteptam.Sa respiram adanc si sa gandim fiecare miscare,fiecare pas care urmeaza.
Am invatat ca uneori ca sa "fii" pentru un om e suficient sa taci.
Am invatat ca un zambet cald si sincer poate ascunde in spatele lui mult mai multe decat stiam eu.
Am invatat sa traiesc cu mine insami.
Am invatat sa ma suport.
NU am invatat sa ma iert si sa fiu indulgenta cu mine...
Dar pot si stiu sa ii iert pe altii de sute de ori ,sa fiu indulgenta cu ei si sa ii astept de fiecare data cu bratele deschise si cu zambet pe fata

sâmbătă, 12 iunie 2010

Lunga,lunga tacere....
Prin ce-am trecut?
Pe ici pe colo care cineva mai stie.
A fost un cosmar din care incepem sa ne trezim.
AZI ne intoarcem acasa.
Cu speranta,cu putina teama.
Pana la vindecare mai este cale lunga,o lunga perioada de recuperare,carucior cu rotile probabil,umblator,si carje.
Dar suntem impreuna.Este aici cu mine,cu noi.
Va multumesc tutror celor care ne-au fost alaturi,care s-au rugat pentru noi.
De Zinca stiu sigur .Multumesc Zinca.
Multumesc ....

sâmbătă, 15 mai 2010

Draga Zinca




La multi ani cu sanatate si cu fericire!





Cu drag
florina

vineri, 19 martie 2010

Ciudata mai e viata asta.
De 2 saptamani sotul meu e in spital.
Diagnostic?
Septicemie,fasciita necrozanta,endocardita stafilococica,infectie cu stafilocus aureus,diabet,chisturi pe rinichi....
Acum cand scriu este pentru a treia oara in operatie .Prima operatie a fost in data de 11.03.2010.
NU ma intrebati cait bani am dat pentru medicamente.
Spitalul nu a asigurat decat insulina,glucoza,serul fiziologic,si fasele cu care este pansat.
In rest cumparam noi.
Pentru a suporta cat de cat durerile are montat in coloana un cateter care este legat la un aparat ce ii pompeaza o data la cateva secunde un anestezic.
Pana si anestezicul il cumparam noi.
Noi cumparam anestezicul in flacoane mici.Am inteles ca flacoanele de 20 ml sunt doar pentru spitale.
Totul cumparam din farmacie cu adaosul comercial corespunzator.
Dau telefoane,apelez la cunostinte...fac echilibristica cu toate sa le aib ala timp.
Azi aflu de Mile Carpenisan.
Cam acelasi diagnostic.
Si vad mobilizarea pe net.
Toata lumea cere ajutor pentru Mile.
Nu sunt invidioasa .
Sa ii ajute Dumnezeu sa treaca cu bine peste asta si sa se aca bine.
Dar ma gandesc ca in Romania zilelor noastre,daca nu esti o persoana publica,nu ai nicio sansa.
NU cer nimic de la nimeni....doar....eventual o rugaciune daca vreti sa spuneti pentru noi.
Am vrut doar sa vada cineva,oricine diferenta.
Daca esti un om obisnuit te jecmaneste toata lumea.De la femeia de serviciu pana la medicul curant.
Nu am dat la nimeni niciun ban.NU mi se pare normal si logic in conditiile in care imi paltesc tot sa mai si dau spaga.
Este ca si sum ar veni ei la pizzeria unde lucrez,i-as trimite sa isi aduca ingredientele de pizza iar la sfarsit le prezint nota de plata si astept si ciubuc.
Draga Mile...nu ne cunoastem dar imi doresc din tot ssufletul sa invingi boala.
Doamne ajuta.

miercuri, 10 martie 2010

O alta pagina de viata

Un necaz nu vine niciodata singur.Nuuuuuuuuuu...isi aduce fratii,surorile ,parintii...cohorta de neamuri si se instaleaza comod in viata ta.
Sotul a fost la gradina.Vorbim la telefon.
"Am lucrat asta,asta.Am facut cealalta dar...nu ma simt bine"
"Hai acasa ,zic."
"NU vin ca maine mai e zi buna si mai pot face si aia si aia..."
Bine...
Mai vorbim si a doua zi...a lucrat dar nu se simte bine.Si nici nu a mancat aproape nimic.
A treia zi a stat in pat si a dormit aproape toata ziua.
A patra zi...adica vineri ,vine acasa.
Bolnav de mama focului.
"MA doare un picior,ma doare capul,ma doare...ma doare..."
"Hai sa mergem la doctor."
NU si nu
Piciorul durea din ce in ce mai rau.
Cearta ca vreau sa chem salvarea...
NU si nu...dar zilele si noptile erau un chin.
8 martie...
Grea zi la servici .
Normal ...femeile se sarbatoreau.
Ma duc acasa...Imi ingheata zambetul pe buze.
Suferinta era atat de evidenta...
Ma bucur pentru surpirza pregatita...banana,lapte de soia cu ciocolata,ciocolata de post.
Fondul sonor era: Vai ce ma doare.Of ,Doamne ca nu mai pot.
Insist sa chemam salvarea.Nu si nu.
La 1 noaptea am zis :Gata.Asa nu se mai poate.
Pun mana pe telefon chem salvarea.
Vine o doamna.
Acra de mi s-au strepezit dintii.
Nici nu s-a apropiat de sot.
Cica: Pentru o durere de picior m-ati chemat?Eu sunt Salavare.Eu salvez vieti.
Zice sotul meu:DOamna ,crede-ti ca daca nu m-ar fi durut in halul in care ma doare ,v-as fi chemat?
Ea:- Imbracati-va ca va duc la urgenta.
Imbrac omul si mergem la urgenta.
Acolo o alta asistenta acra cu comentarii de genul"-Bine domnule e 8 martie (deja era 9 martie) si dumneata vi cu o durere de picior?"
M-au trimis pe hol.
Era 2 noaptea.
Abia dimineata la 8 am reusit sa il vad.
M-am speriat.
Imbatranise peste noapte cu 10 ani.
La internare era in pragul comei diabetice.Deja facuse insulina cand l-am vazut iar lista de probleme de sanatata e foarte lunga.
DAr am credinta ca o sa fie totul bine pana la urma.
Pentru ca niciodata nu ni se da mai mult decat putem duce (dupa cum ma mai spus)

joi, 4 martie 2010

Inca putin si sar

Stiti ce inseamna disperarea?
Poate da,poate nu...
Eu pot da lectii despre disperare.
Stiu...nu ma scris de atata timp si acum vin cu asta...
Asta e motivul pentru care am stat departe de locul asta...
Necazuri,tristeti,lipsuri...
NU mai stiu cum e sa rad in hohote.
NU mai stiu nici macar sa rad...
Da ..zambesc...din varful buzelor iar cei din jurul meu cred ca e din tot sufletul...
Multi imi zic ca se vede ca imi meerge bine pentru ca imi sclipesc ochii...
Ochii mei au lacrimi...
Sunt prinsa intr-o cusca iar cusca devien din ce in ce mai stramta...
De fiecare data cand vine un necaz nu spun "mai rau de atat nu se poate".
Nu spun pentru ca stiu ca se paote si mai rau.
Sunt singura in toate astea.
Cui sa spun?
Toata lumea se bazeaza pe mine.
Eu trebuie sa mangai,eu trebuie sa incurajez,eu trebuie sa gasesc solutii,eu trebuie sa rezolv,eu trebuie sa impart...
Mda....sunt egoista...eu ,eu si iarasi eu...
SUnt pe marginea prapastiei...
Mai am putin si sar...
NU va speriati...
Ni se da doar cat putem duce

miercuri, 17 februarie 2010

...

Azi se termina un an extrem de greu.Va incepe un an care ,dupa primele semne va si mai greu.SI pentru ca vreau sa inchei frumos ceva urat va ofer un text ,primit pe mail,un text care m-a facut sa zambesc si sa caut in adancul sufletului un strop de lumina.
va multumesc ca mi-ati fost alaturi.

O dragoste adevarata

Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.

Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă… în aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversaţie. Îl intreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii… Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia.

Politicoasă, îl intreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar batranul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el…

Şi-atunci îl întreb mirată: “Şi dvs.. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde: “E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea“.

Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi. Mi-am înghiţit lacrimile spunându-mi în sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viaţă!… Căci, în fond, aşa este dragostea adevărată ?!… nu neapărat fizică şi nici romantică în mod ideal. Să iubeşti înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat.”

Persoanele fericite şi împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au.

Viaţa nu înseamnă să supravieţuieşti unei furtuni ci să ştii să dansezi în ploaie !!


text primit de la Ozibuna.net