miercuri, 15 iulie 2009

M-am intors

Gata...Oficial am trecut in anul II.
Am terminat sesiunea cu bine.
Am lipsit cam mult .Recunosc...
Ce am facut?
Am intrat in ritm de robot.Servici,casa ,invatat...
Am stat pe margine...pe marginea vietii.Am luat distanta...m-am detasat...si am observat.
Cat de usor punem etichete.
Cat de usor catalogam oamenii.
Dintr-o singura privire.
NU ne pasa ca ranim.Dimpotriva...uneori ranim doar din placerea de a-l vedea pe celalalt suferind.Si ne hranim orgoliul cu suferinta lui.
Am fost catolgata si eu.
De un om caruia nu i-am facut niciodata un rau.
De un om caruia i-am purtat respect,pentru simplul fapt ca este tatal sotului meu.
M-am intrebat ce ii da dreptul sa ma catalogheze.
NU am gasit raspuns.
Am aflat ca sunt lipsita de scrupule,neinduplecata,avara,lipsita de sensibilitate si materialista...
Si atunci ....am stat deoparte incercand sa ma reevaluez.
Am inotrs pagini albe....adica zile in care nu am zambit,nu am vorbit decat strictul necesar,zile in care am fost doar eu,telefonul de servici,calculatorul si cursurile...
Ce m-a facut sa ies din starea aceea de lehamite?
Eram pe troleibus,mergand de la facultate catre servici.
Multumita ca mi-am luat si ultimul examen cu bine...
La doua scaune mai in fata era o mamica cu un baietel cam la 2 anisori.
Frumos ca soarele,asa cum e orice copil din lumea asta.L-a dat mama lui jos de pe scaun,se pregateau sa coboare la prima statie,si copilul s-a uitat la mine.
A zambit cu tot chipul lui frumos,a deschis bratele si a venit glont la mine,luandu-ma in brate.SI dupa ce au coborat a stat pe loc facandu-mi cu manuta.
Mi-a incalzit sufletul umplandu-l cu duiosia gestului si candoarea sufletului.
A fost un semn si eu stiu asta.
Si am multumit si sunt recunoscatoare.
Si am descoperit,a cata oara,ca durerile mele sunt mici in comparatie cu a celorlati.
Exista parinti care isi privesc copiii suferinzi.
Exista Oameni care isi dedica viata pentru a-i ajuta pe altii.
Exista Oameni care fac orice le sta in putinta pentru a ajuta un copil care are nevoie de ajutor.
Imi cer scuze celor care au avut nevoie doar de o vorba buna la un moment dat si nu am fost in stare sa le ofer .
Mai sunt datoare cu o leapsa de la Mester si povestea ALinei care intre timp a fost si mireasa.
Linkurile de care vorbeam in postarea anterioara le-am pus aici.
Bine v-am regasit

3 comentarii:

pescarusul argintiu spunea...

Exista lacrimi pe care nu le poti stapani cand ochii mangaie cuvinte pline de suflet si miez, cum sunt ale tale, Floris!
Am roua in priviri si ma bucur ca pot sa-ti admir puterea de a merge inainte, de a-ti explora universul interior, de a depasi nedreptatile celor apropiati!
Rasplata divina a venit prin imbratisarea aceea tandra de copil...
Bine ai revenit, felicitari pentru minunata izbanda de a urca cu fruntea sus in anul II, draga prietena!
Incerc sa caut ceva care sa te bucure, poate acest dar?
Rochia rosie de balet

Manole spunea...

Draga mea nu-mi esti datoare cu absolut nimic! Leapsa am dat-o nu era si musai s-o iei! :)
In alta ordine de idei, numarul de intrari pe care le-ai avut in perioada aceea mi-au fost suficiente, stiam ca esti si tu pe langa mine :)

floris spunea...

Pescarus,si eu am luat gestul copilului ca pe un semn de Sus.
Mi-a placut cadoul.Foarte mult.
E o gratie ,o gingasie in aceasta poza.Aproape pot sa ghicesc miscarea urmatoare.
Am vizionat Moartea Lebedei dupa ce am primit darul tau.
Mestere,am spus ca sunt datoiare pentru ca trebuie sa raspund Pentru ca vreau sa raspund.NU pentru ca sunt obligata.
Mi-a placut leapsa si trebuie sa imi fac timp pentru ea.