marți, 17 martie 2009

TARA

Acum cativa ani casa de langa Gradina a fost in sfarsit cumparata.
Era pusa in vanzare de mult timp.
Familia care a cumparat-o s-a mutat in scurt timp.Cu catel ,purcel si alte oratanii.
La inceput a fost Bobita.
Un catel cu picioare scurte si corp voluminos.Era caraghios dar simpatic.Se plimba prin tot satul.Era a tuturor.
Apoi intr-o zi a aparut o mogaldeata alba.Prietenoasa si curioasa ca orice copil,a venit in expeditie si in Gradina.
Ne-am imprietenit.Ma urma peste tot cand mergeam la gradina.Nu ne apropiam foarte mult una de alta.Am pastrat mereu distanta.Dar eram totusi impreuna.
Eu personal nu i-am dat niciodata de mancare.
Si totusi era cu mine.
Se mira si stapana ei.Tara cersea pur si simplu afectiunea si mangaierile celorlalti.Dar nu si de la mine.
I-am respectat mereu decizia de a sta la o anumita distanta de mine.
E tare frumoasa Tara.Alba cu cateva pete negre,fina si eleganta.Nici prea mare nici prea mica.
Ne povesteam multe.Ne povestim multe.
Ca orice catel de curte a avut si ea aventurile ei.
Si a ramas grea.
A facut 6 pui.Unul a murit la nastere.Au ramas 5.
Stapanii au hoatarat sa pastreze 2 iar restul i-au pus intr-un sac si i-au dus undeva pe camp.
Am mers la Gradina la cateva zile dupa ce Tara a devenit mamica.
Ne-a simtit si a venit la noi.
Era trista.S-a asezat in fata mea si a inceput sa scanceasca incet.Imi spunea necazul ei.M-a durut tristetea ei.
Dupa 2 saptamani au murit si puii pe care familia hotarase sa ii pastreze.
Intamplarea a facut sa merg la Gradina a doua zi dupa ce Tara a ramas fara pui.
Statea in poarta si parca toata tristea lumii era adunata in ochii ei.
Am despachetat totul si am mers pe alee sa vizitez Gradina.
Tara care nu s-a apropiat l amai mult de 30 de cm de mine a venit incet,incet,cerandu-si parca voie sa intre in spatiul meu vital.
Nu am facut nici un gest.Am lasat-o sa vad ce face.
A venit ,m-a privit in ochi si si-a pus capul pe genunchi mei scancind.
Plangea,sau cel putin in acel moment mi s-a parut ca plange ca un om.Ca o mama.
M-am aplecat si am mangaita-o incet pe cap.Mi-a acceptat mangaierea.
Apoi m-am asezat langa ea iar Tara s-a lipit de mine.
O mama isi plangea copiii pierduti.
Episodul e din vara trecuta.
Am vrut sa il povestesc de mult timp dar acum mi s-a parut cel mai potrivit.
De ce?
Pentru ca aseara am vazut stirea cu "parintii "care isi negociau copiii.
Parinti?
Negustori de carne vie.Pe langa indivizii de aseara,negustorii de sclavi par persoane dragute.
Negustorii de sclavi vindeau oameni necunoscuti pentru ei.Cei de aseara isi vindeau proprii copii.
Am vrut la un moment dat sa ii numesc animale dar as jigni animalele.
Pentru ca animalele sunt mai umane decat oamenii.

2 comentarii:

CELLA spunea...

bun, ai reparat :)
inversaşi şi postările
dragî, şurubăleşti nu glumă, foarte bine ...
la ce-ai scris ...
un ochi zîmbeşte, celălalt plînge iar mintea se revoltă
urît animal îi omul cîteodată ... şi ăsta-i doar un caz ce-a apucat a fi mediatizat ...
animalele-s mult mai "umane" chiar dacă le domină instinctul ...
mă aşteptam, la povestea ta, să fi găsit puiuţii ...
eu am avut multe rînduri de pui dar n-am aruncat niciunul, niciodată; am crescut într-o vreme şi cîte patru căţei pe care i-am crescut pînă le-am găsit familii
cei care aruncă puii nu merită să aibă animale ... să le dea ori să le castreze ...
acuma "cresc" pisica vecinilor că n-am căţel dar curînd soseşte ...
pentru indivizii ăia ... aş avea eu "leac" dar nu-mi permit să zic :( ... oribil ... mizerabil

floris spunea...

Am reparat CELLA.Cum m-am priceput.Poate ca era si o alta modalitate dar ...asa m-am priceput.
Din pacate puiutii ...asta e.
Macar pana la urma i-au facut un bine Tarei si au sterilizat-o.
Cat despre indivizii aia...pana la urma tot vor plati.Un pret mult mai mare decat il poate da justitia umana.